Circul din fata casei,
Colectia Romanele de Curtea Veche, Editura Curtea Veche
Bucuresti,
2006
Adrian Sângeorzan a scris un Holden
Caulfield roman cu o extra-dimensiune politică. Frumusețea și magicul
copilăriei se apără din toate puterile de lumea duplicitară și fără farmec
a adulților și, în cursul timpului, creează un adevărat castel de protecție
pentru inocență. E un castel literar construit din ramuri, piese găsite și
frânghii de circ, dar cititorul acestor amintiri va ieși din casă în lumea
circului cu un nou sens al libertății și sentimentul că poate (cât ține
farmecul) să respire liber.
Andrei Codrescu
Anul IV, nr.195 - 03
noiembrie 2007
REGIMUL
ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR
Marius CHIVU
Dragostea călare pe elefant
● Adrian Sângeorzan, Circul din fața casei, Editura Curtea Veche,
2006.
Numele lui Adrian Sângeorzan îmi era necunoscut. Din dicționare aflu acum
că, pînă în 1990, a fost medic la Maternitatea din Brașov, după care s-a
stabilit în Statele Unite.
În ultimii ani a
publicat cîteva volume de versuri și unul de povestiri care, se pare, n-au
prea atras atenția. Am deschis romanul circumspect și plictisit și l-am
închis, cîteva ore mai tîrziu, convins că am citit unul dintre cele mai
frumoase romane despre copilărie din toată literatura noastră și, poate,
cea mai emoționantă poveste de dragoste de la Andrew Sean Greer (Confesiunile
lui Max Tivoli) încoace. Astfel, mi-am înfrînt o mare prejudecată, aceea că
scriitorii români nu pot scrie cu farmec, umor și stil, debranșați de la
menirea Scrisului cu majusculă, o poveste care să conțină toate
ingredientele pentru a fi citită, cu delicii maxime, de absolut oricine
pune preț pe literatură. Circul din fața casei ar fi trebuit să ajungă un
best-seller și să devină scenariu de film. La asta m-am gîndit pe tot
parcursul lecturii, dînd, entuziast, pagină după pagină.
Romanul este povestea la persoana întîi a cîtorva ani din copilăria lui
Adrian, un băiat de paisprezece ani care se mută, împreună cu părinții săi,
din satul Șieu în Bistrița, un orășel vechi și prăfuit. Sîntem în anii 60,
tatăl lui Adrian fusese închis, din motive politice, într-o închisoare
comunistă, iar unchiul său, Vili, trecuse și el pe la Canal. Mai mult,
lîngă casa lor din Șieu se află o unitate militară improvizată unde sînt
ținuți sub supraveghere soldați/ deținuți politici. Sînt ani grei, dar
amintirea rezistenței din munți este încă vie, se ascultă Europa liberă,
oamenii îi așteaptă pe americani (deziluzionați, totuși, de moartea lui
Kennedy, unde bătrînii văd mîna rușilor), nu sînt cuprinși încă de
resemnare și au puterea să rîdă chiar dacă timpul se măsoară cu cartela
lunară de pîine. Prietenii de joacă ai lui Adrian, copiii evrei și sași,
pleacă, rînd pe rînd, din sat în Germania și în Israel, și ceva din
discuțiile adulților scapă pînă la el: Începusem să simt că ceva nu era în
regulă în jurul meu, ceva la scară mare. Se juca un straniu joc dublu, un
fel de continuă scamatorie sau hipnoză... Noi copiii eram excluși din acest
mare cazan în care adulții erau fierți la grămadă în ciorba dreasă a
vinovăției colective. Pe fundal, Istoria amenință viața tuturor, dar pare
inofensivă în fața copilăriei care își păstrează inocența, pofta de viață
și curiozitatea chiar și sub Gheorghiu-Dej. (Andrei Codrescu vorbește
pertinent pe coperta a 4-a de un Holden Caulfield român cu o
extra-dimensiune politică.) Satul se depopulează însă treptat și părinții
decid să se mute la Bistrița. Așa ajunge Adrian să trăiască într-o mahala
în a cărei gașcă îi cunoaște pe tovarășii tuturor nebuniilor ce vor urma:
Emil, Crețu, Gina androgina, genialul George, care își construise în pod un
laborator de fizică, și Gil, afaceristul care instalează în podul casei o
presă de imprimat tricouri cu staruri rock și care, găsind o bombă
neexplodată, se duce cu ea la aprozar pe post de fier vechi reciclabil și
remunerabil.
Adolescența lui Adrian este tensionată, căci corpul începe să se manifeste
bizar și să-și ceară, sîcîitor și abrupt, drepturile sexuale (Dacă aș fi
bănuit atunci în cîte feluri se poate pătrunde și ieși dintr-o femeie, ca
dintr-o capcană frumoasă și umedă, poate că aș fi înnebunit de-a binelea.).
Lipsa de calciu din organismul puștiului îi acutizează imaginația erotică
și chimia neînțeleasă a transformărilor vîrstei, cu puțin înainte de
momentul în care un circ se instalează în piața mahalalei, chiar în fața
geamului casei lui. Departe de a semnifica un loc al ciudățeniilor, circul
(singurul lucru care mai funcționa cum trebuie în lumea noastră) îl
fascinează și îi aduce prima dragoste. Romanul urmărește îndeaproape
maturizarea erotică a băiatului care aflase cîte ceva, mai întîi, scriind
scrisorile de dragoste ale unui tînăr deținut din unitatea militară din Șieu,
apoi prefăcîndu-se că se joacă de-a v-ați ascunselea în șifonier cu Laura,
fiica milițianului din sat, și, în cele din urmă, îndrăgostindu-se de Nora,
trapezista circului care, spre nefericirea lui, pleacă mai departe tocmai
cînd misterul sexului părea că poate fi dezlegat. Stările prin care trece
puștiul îndrăgostit și înfierbîntat, gîndurile lui sînt surprinse într-un
crescendo ce străbate lent, dar sesizabil, distanța de la curiozitatea
candidă și instinctele pubertății, prin strategiile de seducție naive și
înduioșătoare, pînă la revelația nerăbdătoare a împreunării și nostalgia de
după. Plecarea Norei este inevitabilă, iar Andrei o caută, din disperarea
lipsei, pe Laura: Îi era și ei frică. Stăteam pe trepte înconjurați de-o
tăcere perversă. Tăcuți și puțin lași pe deasupra, pradă căldurii din iunie
și-a hormonilor care ne furnicau pe sub piele, mușuroaie întregi de pofte,
miriapode fără picioare, tîrîndu-se prin noi fără nici o treabă anume, fără
un plan, doar așa, ca să ne tulbure viața. Nora nu dispare, dar... oricît
de tentat sînt să vă povestesc toată cartea, mă opresc aici.
Romanul abundă în scene fabuloase și în situații dramatice intense sau de
un comic nebun, cum ar fi prima secvență de sex văzută la cinema într-un
film sovietic, pașii pe lună ai lui Neil Armstrong urmăriți (cu deznădejde
colectivă, din perspectiva intenției americanilor de a mai veni) la
televizorul rusesc, copiatul la teză de pe fițuicile strecurate sub fusta
Rodicăi (...toți cei cinci mari scriitori îngesuiți de la genunchi în sus,
în ordinea probabilității, cu Caragiale în vîrf, înghesuit în chiloți...),
Radu înecîndu-se în rîu, prins sub gheață, sub picioarele băieților din gașcă
privindu-l de deasupra îngroziți și neputincioși, peripețiile elefantului
de circ Rajah scăpat, în timpul războiului, dintr-un tren bombardat, prins
apoi de niște țărani ardeleni care l-au pus la plug, toate acestea
culminînd cu momentul îndrăgostirii lui Adrian de Nora, plimbîndu-se
amîndoi, noaptea, pe străduțele înguste ale mahalalei, pe sub culmile cu
rufe, călare pe același elefant îmbătat în prealabil cu vișinată... Circul
din fața casei este o carte despre magia și libertatea copilăriei în
vremuri cumplite, despre fatalitatea dragostei la vîrsta atît de fragilă a
inocenței, despre stropul de normalitate și visarea aduse de un circ într-o
lume săracă și necăjită, în fine, despre inițierea în viață. Căci incendiul
ce mistuie circul semnifică sfîrșitul copilăriei și intrarea într-o vîrstă
în care puștiul nu va mai fi niciodată la fel. Adrian Sângeorzan a reușit
să scrie acest roman, dificil prin amestecul de nuanțe sufletești al poveștii,
fără tonalități discordante, armonizînd perfect candoarea cu nostalgia,
tristețea cu frenezia și dramaticul cu autoironia, o carte plină de scene,
fraze și replici memorabile, o carte minunată.
CIRCUL DIN FATA CASEI
Nascut in 1954, Adrian
Sangeorzan isi va forma personalitatea in anii dezghetului ceausist
(inclusiv mandria de-a fi pionier, iute ironizata de anturaj si
autopersiflata cu malitie bonoma), ceea ce nu-l scuteste de amintirile
unchiului Vili ("de care nu mai stiuse nimic ani de zile, toti ai lui
fusesera arestati si trimisi la Canal. Doar el scapase de acolo") sau de
experienta amara a unei prietenii cazone cu final de Curte Martiala (v.
Mizerabilii si Vova). Mai iute sau mai incet, cand putin picant, cand
nostalgic, realizate cu o limpede calitate a inocentei, secventele
copilariei si adolescentei se insereaza pufos, cu acuratete fie sagalnica,
fie incercanat-evocativa, natura lirica a autorului resimtindu-se placut la
lectura. Spatiul bistritean, cu zonele sale multietnice (nemti, unguri,
evrei), cei patru frati Rosu, evrei din Sieu, si revelatia circumciziei
acestora, urmata de plecarea in Palestina, apoi gasca de cartier, cu
inevitabilul bizutaj si provocarile de rigoare, maiestria in manuirea
prastiei, lecturile ca substitut erotic, figurile tutelare ale familiei
("bunicul se casatorise cand avea 16 ani, iar bunica inca nu implinise 15.
Cand si-au inceput viata conjugala, au continuat sa se joace stangaci, ca
doi copii nevrozati. Ea i-a aratat papusile de carpa, iar el a omorat din
greseala cocosul din curte tragand in el cu arcul ca s-o impresioneze.
Strabunicul meu i-a rupt arcul, i-a tras ultima bataie si i-a spus ca gata,
s-a terminat cu joaca"), prima jertfa cumplita (baiatul care se ineaca sub
gheata, sub ochii ingroziti si neputinta prietenilor), o moarte care-i
infrateste prin sange pe cei ramasi in viata, si cate altele, se subtiaza
incetul cu incetul, focalizandu-se, fireste, in initierea erotica.
|
|
|
"Adrian Sangeorzan a scris un Holden Caulfield, roman
cu extra-dimensiune politica. Frumusetea si magicul copilariei se apara
din toate puterile de lumea duplicitara a adultilor si creeaza un
adevarat castel de protectie pentru inocenta."
Andrei Codrescu |
Iubirea pentru Nora,
trapezista de la circul ambulant si stapana minunatului elefant Rajah, acea
senzualitate aburoasa de la 14 ani, amestec indicibil de naivitate naravasa,
jubilatie erectila, suavitati romantioase si nebuloase impulsuri perverse,
se lasa caliografiata de culmea ginecologul nostru de profesie cu o certa,
atasanta finete. Dincolo de reteta cvasihollywoodiana a scenariului (in
ciuda iubirii, fata nu se lasa posedata, dispare mai bine de un an cu
circul, paralizeaza in urma unui accident, dar isi recapata pozitia
ortostatica dupa primele nopti de iubire patimasa, la sanatoriu, cu tanarul
barbatus narator, odata regasit), calitatea scriiturii atrage prin
simplitate si naturalete. Inclusiv (melo)dramatismul mortii batranului
elefant Rajah este o dovada de incredere a autorului in bietele noastre
resurse (sa le zic vestigii?) de buna simtire. Drum bun in literatura,
domnule doctor!
Dan
C. Mihailescu
SUS
Tatuaje pe marmura,
Colectia Orfeu, Editura Scrisul Romanesc
2006
SUS
Pe Viu,
poeme, Colectia La Steaua, Editura Axa
2000, Botosani, Romania, 2005, postfata de
Dumitru Radu Popa; prezentare de Nina
Cassian
SUS
Intre
doua lumi Povestirile unui doctor de femei, Colectia Epica, Editura
Scrisul Romanesc,
2004
Volumul "Intre
doua lumi - Povestirile unui doctor de femei", publicat la Editura Scrisul
Romanesc din Craiova s-a bucurat inca de la aparitie de interesul cititorilor.
Cartea a fost lansata in luna iunie 2004 la Muzeul de Arta din Craiova, in
Sala Oglinzilor, in prezenta unui numeros public. Criticiii literari Bucur
Demetrian si Ioan Lascu au prezentat volumul iar autorul a fost invitatul
posturilor de radio si televiziune locale. Volumul a fost prezentat citeva
zile mai tirziu la Fundatia Culturala Romana din Bucuresti unde s-au aflat
prezente numeroase personalitati literare din Romania si din strainatate.
Dupa introducerea facuta de scriitorul Augustin Buzura, au vorbit despre
carte prozatorii si criticii literari: Eugen Uricaru, Eugen Serbanescu,
Dumitru Radu Popa. La New York, fragmente din volumul "Intre doua lumi -
Povestirile unui doctor de femei" au fost publicate in premiera in mai multe
numere din "Lumea Libera". Volumul se afla in librarii in Romania si poate fi
procurat si la New York la
cabinetul dr. Adrian Sangeorzan.
Cartea reuneşte dubla mea experienţă
de emigrant şi de medic, pendulînd între două lumi. Aceste mărturii, la
graniţa între memorialistică şi ficţiune, trecute prin sita memoriei cu
golurile ei inegale, nu puteau fi scrise decît după un timp de distanţare şi
detaşare sentimentală. La peste zece ani după ce am emigrat în Statele Unite
nu am mai vrut să uit şi am simţit nevoia să-mi aduc aminte. Încerc să
recompun cele două vieţi, cele două lumi total diferite în care am lucrat ca
medic, în România şi la New York. Lumi între care am rămas suspendat fără
nostalgie sau furie, fără probleme de adaptare sau de identitate. Mi-am
asumat aventura emigratiei ca pe o dublă apartenenţă la spaţii complementare,
consumată mereu la frontiera între spaima şi hotărîrea de a reuşi, păstrîndu-mi
amintirile şi începînd totul de la capăt.
Adrian Sângeorzan
ÎNTRE DOUĂ LUMI
S-ar putea mult specula pe
tema medicilor intelectuali complecşi - filosofi, scriitori, pictori,
muzicieni, frecvenţi în România de acum 30- 40 de ani. Explicaţia poate să
fie formaţia preponderent "umanistă" a doctorului, ori poate apropierea de
suferinţă să dezvolte sensibilităţi deosebite. Fapt este că şi unii doctori
români din America, ori cel puţin din zona New Yorkului, manifestă această
complexitate, ilustrându-se ca poeţi, pictori, muzicieni, prozatori sau
eseişti.
Adrian Sângeorzan m-a
surprins acum vreo doi ani ca poet şi i-am prefaţat de altfel cartea. De data
aceasta el vine cu o culegere de proză memorialistică, sugestiv intitulată
Între două lumi. Povestirile unui doctor de femei.
Fiecare dintre noi, cei care
am emigrat, legal sau ilegal, am trecut prin sindromul aflării între două
lumi. Unii îl depăşesc, aşezându-se definitiv în cadrul psiho-fizic al
ţării de adopţie; alţii rămân mereu nostalgici după o ţară pe care au părăsit-o
cu obidă şi amar, dar pe care cu timpul ajung să o idealizeze şi trăiesc
oarecum frustraţi în cadrele unei realităţi de care sunt respinşi şi pe care
o resping la rândul lor; în sfârşit, mai sunt cei care păstrează un gen de
echilibru între cele două lumi, fiecare dintre ele e privită, parca, din
partea cealaltă. Viaţa lor e extrem de complexă, bogată, ca şi cum
liniaritatea existenţei ar face volute largi, prezentul însuşi devenind un
fel de specială proiecţie în trecut, de vedere a lumii româneşti cu ochii
americanului şi adesea, a lumii americane cu ochii românului.
Acaeastă ultimă ipostază o
ilustrează Adrian Sângeorzan în cartea sa de memorii, apărută acum într-o
ediţie adăugită. O carte pe cât de "compactă, pe atît de captivantă, cu
povestiri simple. Simplitatea prozelor-mărturii e numai aparentă căci, după
un debut în care cititorul pare antrenat într-o explicită experienţă de a fi
părtaşul unor picareşti întâmplări, ni se oferă altceva. Iată doctorul de
femei proaspăt emigrat în America care se află dintr-o dată protagonistul
unei absurde imposibilităţi de a se mai întoarce la New York din Canada, unde
se dusese pentru o scurtă vizită şi ar trebui, acum, să stea aproape doi ani!
Toată maşina birocratică, vrednică de Castelul kafkian e percepută cu
răbdarea şi, până la urmă, îngăduinţa unei fiinţe care trăise deja în altă
lume eminamente kafkiana, aceea a comunismului din România. Dar cum, oare, se
potriveşte că protagonistul nostru, în numai câteva luni, întâlneşte cei mai
neobişnuiţi oameni, cu destine şi întâmplări care de care mai deşuchiate
(George, Geraldine, Stela, sau pitoresc-tragicul Omar, ca să nu mai vorbesc
de cuplul Elvira-Tonia)? Aici începem să suspectăm memorialistul de un subtil
pact cu literatura de ficţiune. Şi totuşi, în final, totul pare atât de
firesc şi plauzibil, în ciuda situaţiilor complet ieşite din comun, încât nu
putem reflecta decât la acel adevăr care spune că viaţa, adesea, face o
teribilă concurenţă ficţiunii.
Dintr-o dată, însă, autorul
sare în simbol şi alegorie. Asta fără să îşi părăsească teritoriul de
predilecţie, care este cel al amintirii. Totuşi, în remarcabila piesă,
care, după părerea mea, dă întreaga cheie a cărţii (A doua naştere),
înţelegem şi de ce cartea se subintitulează povestirile unui doctor de
femei. Cel care prezidase la atâtea mii de naşteri, era chemat, acum, el
însuşi să se nască, pentru a doua oară. Voi reproduce aici începutul, nu
lipsit de umor involuntar, al acestei proze:
"A doua mea naştere a fost
grea. La început nici nu ştiam cine sunt. Imi amintesc expresia funcţionarei
de culoare de la biroul de emigraţie citindu-mi hârtiile abia completate.
Engleza mea, credeam eu, era destul de bună. Inţelesesem aproape totul cu
excepţia rubricii "the race"(rasa), unde aveam de ales între caucazian, afro-american,
asiatic, hispanic sau "others" (alţii). La ora aceea nu mă mai mira nimic. Am
bifat "others", surprins de inexistenţa alternativei albe".
Câţi dintre noi nu am trecut
prin experienţe similare, fiind puşi la punct de persoane cu mult sub nivelul
nostru intelectual? Câţi nu am avut de-a face cu ipocrizia lui "How are you
today?"(Ce mai faci?) "Fine! What about yourself?" (Bine. Dar tu?) "Great,
just great!" (Grozav. Absolut grozav), când cerul ne cădea, de fapt, în cap
şi, ca şi protagonistul acestei cărţi, ne pregăteam cu chiu cu vai să ne
naştem pentru a doua oară? Câţi nu ne-am uluit de sinuozităţile acelui
"politically correctness", care e un fel de a scrie românescul "Fă!" cu ph
Spre deosebire de alţii,
Adrian Sângeorzan ne mărturiseşte toate aceste întâmplări pre-natale
("Am trăit aşa rupt între două lumi, nenăscut, o bună perioadă de timp") ca
un veritabil doctor de femei, ce nu se sfieşte să recunoască precum că o
sală de operaţie, văzută de pe targă, arată cu totul altfel. Lumina nu-ţi mai
bate în ceafă, ci direct în ochi şi am simţit că asta putea să fie intrarea
în tunelul de lumină". El însuşi pacient după ce fusese atâta vreme doctor.
El însuşi subiectul unei naşteri, după ce moşise atâtea mii de naşteri: "Când
spun că m-am născut a doua oară, nu încerc o figură de stil. Ar trebui să mi
se dea puţin credit pentru că sunt în businessul ăsta de peste 20 de
ani. A fost de fapt cea mai grea naştere pe care am moşit-o, propria mea
renaştere în America, după 36 de ani".
Senzaţiile lumii noi sunt "dezorientarea",
"penibilul", "strivirea", "uluirea", "depresia", "întrebările fără răspuns" -
toate parcă elementele unei pre-natalităţi socio-psihice.
Am insistat până aici asupra
ceea ce fiecare dintre noi are ascuns, sau poate numai uitat, într-un buzunar
al primelor haine cu care am venit în America. Unii descoperim acel ceva,
dacă n-am aruncat deja demult acele haine, fie aduse din România, fie
dobândite dintr-un thrift-shop sau de la Armata Salvării; îl
descoperim cu uimire într-o zi, sau dacă hazardul acestei existenţe
imprevizibile ne-a împins atât de departe de mizeriile "naşterii de-a doua",
îl facem sa dispară ca şi cum n-ar fi existat şi ne "fabricăm" o istorie
orwelliană din care toată suferinţa a plecat -dar odata cu ea şi toată
autenticitatea identităţii noastre.
Adrian Sângeorzan are
onestitatea fundamentală de a-şi diseca, fără complexe, mizeriile naşterii în
America. Iar dacă, se spune, onestitatea şi exactitatea existenţei reale nu
fac întotdeauna casă bună cu reuşita în proza de ficţiune - ăsta e un amănunt
pe care autorul nostru fie îl scapă, fie nu îl interesează.
Aceeaşi caracteristică
potenţează viziunea lumii româneşti în care doctorul îşi trăise primii 36 ani
de viaţă. Totul se scurgea acolo printr-o pâlnie - o formulă care se
repetă obsesiv când Sângeorzan vorbeşte despre România dinainte de 1989. O
colcăială generală, în care un popor întreg trăia coşmarul unei experienţe
demente, unde numai cianura nu fusese, cum spunea un banc, folosită de
dictator şi aparatul lui represiv împotriva unui popor care se încăpăţâna să
supravieţuiască. O ţară condusă de nişte avortoni ai speciei umane
care satanizaseră avortul (nu e un joc de cuvinte, din păcate, ci
chiar realitatea!) în asemenea măsură încât aşa zisul respect pentru viaţă,
distrugea viaţa însăşi. Toate referinţele acestui doctor de femei la
cea perioadă sunt mărturii de primă mână ale unui om care nu se revendică
nici ca erou, nici ca disident: pur şi simplu un ochi veşnic treaz care a
înregistrat totul cu o participare de martor raţional şi afectiv, în
acelaşi timp: "Imi alesesem specialitatea asta pentru că era vorba despre
viaţă, însă în România comunistă ajunsese să fie vorba mai mult despre moarte
şi minciună [...] La şedinţe se vorbea despre producţia imensă de ouă, despre
vacile care făceau trei viţei de-odată şi producţia colosală de grâu a
Bărăganului, rămas fără ţărani. Singura statistică, în care nu s-a minţit, a
fost producţia de copii şi mă întreb şi astăzi ce i-a oprit să producă încă o
minciună 'sănătoasă'".
Toate străduinţele doctorilor
care nu abdicasera de la jurământul lui Hippocrat sunt aici, în cartea lui
Sângeorzan. Intâmplări izolate - şi teribile! - captivează cititorul, cu atât
mai mult cu cât autorul nu le priveşte numai din perspectiva trăitorului în
România lui Ceauşescu de atunci, dar şi cu valoarea adăugată a celui care s-a
renăscut în America. Si e bine aşa, pentru că lucrurile se uită, mai
ales când e bine sau, măcar mai bine.
Am ignorat până acum o altă
vână puternică a scrisului lui Adrian Sângeorzan: eu însumi ardelean, ar fi
trebuit să fiu mai sensibil la memorialistica de tinereţe, unde evocarea are
un simţ al umorului aparte, probabil o altă posibilă valenţă a acestui "serios"
autor, atât de dotat pe atâtea planuri. Mi se pare însă că urgenţa
acestei cărţi stă în nobilitatea calităţii de martor (titlul unei
remarcabile cărţi a Anei Blandiana, în anii '70, scăpată cine ştie cum de
arcanele cerberice ale cenzurii comuniste).
Calitatea de martor şi
protagonist a lui Adrian Sângeorzan este extrem de înaltă. Vorbim de
literatură? O carte absolut captivantă... Iar dacă e vorba de viaţă, ce viaţă!
Dumitru Radu Popa
SUS
Intre doua lumi Povestirile unui doctor
de femei, Colectia Epica, Editura Scrisul
Romanesc,editia a doua, 2005:prefata
de Dumitru Radu Popa; fragmente critice de Nicoale Prelipceanu,
Eugen Serbanescu si Bucur Demetriad
Având un real talent de povestitor si o tot atât de reală abilitate a
scrisului în proză, medicul de femei îşi evocă experienţele din ţară şi de
peste ocean în povestiri de sine stătătoare, construite astfel încât să
întreţină treaz interesul cititorului. Ele sunt şi literatură şi document. O
clipă ai impresia că, atunci când evocă România lui Ceauşescu, paginile sale
se adresează noilor săi concetăţeni, dar îţi revii căci, şi la noi, ca-n
America văzută de Tocqueville, fiecare generaţie e un popor nou, fără memoria
celor dinainte. Experienţele exilului ajung să le răscumpere pe cele din patrie.
Cartea e foarte bine scrisă, o treaptă spre literature mai puţin accentuat
biografică, pe care Adrian Sângeorzan poate s-o producă, dacă profesiunea sa
de de bază îi va lăsa timp.
Nicolae Prelipceanu, în România Liberă
Expert să moşească şi să aducă pe lume
bebeluşi, doctorul de femei Adrian Sângeorzan scrie, la fel de expert, o
carte nemaipomenit de captivantă - moşindu-se, de data asta pe sine însuşi,
ca prozator gata maturizat. O carte de experienţe trăite cu bisturiul în mână
şi cu generozitatea în suflet, dar şi cu tot alaiul de sentimente
contradictorii, care au marcat viaţa fulminantă a autorului, de la panică la
bucurie, de la frustrare la fericire, într-o meserie dureros de existenţială
peste tot, inclusiv în România comunistă şi în New York ul liberal.
Sângeorzan este un fel de Papillon în halat alb. Dacă trăirile
irepetabile pe care le-a consumat la fuga din lumea totalitară în lumea
liberă sunt un document istoric sub formă literară, trăirile celelalte, din
pragul celui mai intim univers feminin, dintre lumea amiotică şi lumea
amuzantă, sunt cu siguranţă un document emoţionant, nedatat, al condiţiei
umane. Cred că Celine i-ar spune, după ce şi-ar scoate masca septică a
scriitorului de geniu: Allez,
continuez, mon colegue, ca ira loin...
Eugen Şerbănescu
Pendulând între două lumi, spirit
reflexiv, Adrian Sângeorzan decupează fragmente care rescriu timpul pierdut,
imprimând povestirii un ritm alert, ferit de obositoare digresiuni.
Secvenţele se derulează cinematografic şi compun un univers al graniţelor
care se şterg şi menţin starea de vrajă a evadării într-un spaţiu absurd, din
spatele gardului cu sârmă ghimpată
Aflată
la graniţa între memorialistică şi ficţiune, cartea înaintează cu siguranţa
celui care desface ţesăturile, priveşte trupul jupuit, sângerând,
reprimându-şi efuziunile, fiindcă orice naştere înseamnă un spectacol al
autenticităţii, un drum care începe necontenit.
Bucur Demetrian, în Scrisul Românesc
Toate străduinţele
doctorilor care nu au abdicat de la jurământul lui Hippocrat sunt aici, în
cartea lui Sângeorzan. Intâmplări izolate - şi teribile! - captivează
cititorul, cu atât mai mult cu cât autorul nu le priveşte numai din
perspectiva trăitorului în România lui Ceauşescu de atunci, dar şi cu
valoarea adăugată a celui care s-a renăscut în America
Mi se pare că
urgenţa acestei cărţi stă în nobilitatea calităţii de martor
Calitatea
de martor şi protagonist a lui Adrian Sângeorzan este extrem de înaltă.
Vorbim de literatură? O carte absolut captivantă... Iar dacă e vorba de viaţă,
ce viaţă!
Dumitru Radu Popa
SUS
VOCI PE MUCHIE DE
CUTIT/ VOICES ON THE RAZORS EDGE,
poeme exquisite
corpse, cu
Carmen Firan, Colectia Orfeu, Postfata de Nina Cassian, Traduceri in limba engleza
de Doris
Sangeorzan si Razvan Hotaranu, Scrisul Romanesc, Craiova 2003
CĂTRE CITITORII
ROMÂNI:
NUNTA NECESARĂ
de Nina Cassian
De când lumea şi pământul,
printre sub-speciile omului, se numără şi "homo ludens", JOCUL fiind
împreună cu altele una din componentele fundamentale ale actului creator (chiar
şi un suprem "controlor" al cuvintelor ca Ion Barbu şi-a intitulat cartea
esenţială "Joc secund").
Suprarealiştii francezi au excelat în practicarea unei asemenea
categorii ludice pe care au numit-o "cadavres exquis" (pentru domnul
Pruteanu care ne cere să traducem orice expresie dintr-o limbă străină, să
le zicem "cadavre excelente" sau "delicioase" sau savuroase" sau "de
înaltă calitate" etc...)
Adunându-se şi jucându-se, semnând uneori cu pseudonim comun (marele
poet Robert Desnos găsise numele Rrose Selavy), ei declanşau explozia
hazardului, a improvizaţiei şi a imaginaţiei, obţinând uneori o uimitoare
coerenţă, alteori, fireşte, rezultate inegale.
Un exemplu fericit din cartea de faţă:
"Păcatele se plăteau de două ori,
, La naştere semnam un cec în alb pe sânul mamei
Şi frica de moarte se vindeca doar odată cu moartea "
Claire si Ivan Gol, soţ şi soţie, din păcate poeţi minori au
iscălit împreună două volume, "Poemes d'amour" şi "Poemes de jalousie" (tot
pentru domnul Pruteanu, nu "jaluzea" ci "gelozie"...) "jucând" totodată un
rol nefast în viaţa lui Paul Celan, învinuindu-l că i-a plagiat(!!!)
Astfel de alianţe bazate pe afinităţi de conceptie sau dimpotrivă
pe personalităţi divergente (umorul fiind, de cele mai multe ori, o
trăsătură indispensabilă), sunt consemnate în istoria literaturiii chiar
dacă nu s-au inclus în cărţi de referinţă.
La noi, mişcarea suprarealistă a fost strălucit reprezentată (şi
pomenită ca atare în "Cahiers du Sud") de Gellu Naum, Virgil Teodorescu,
Constantin Nisipeanu, Gheorghe Dinu (Stephane Roll) etc, Gellu Naum fiind
cel mai consecvent (se ştie că Andre Breton era foarte strict în păstrarea,
la literă, a "scripturii", eliminându-i pe "dizidenţi"...)
În ce-l priveşte pe Virgil Teodorescu, cel care a născocit
limba "leopardă" şi autorul volumului "Blănurile oceanelor", el ar
merita să fie considerat şi reconsiderat în ciuda penibilelor lui
contribuţii la cultul personalităţii ceauşiştilor.
Personal, am avut parte de dialoguri versificate cu Paul Celan,
cu Gellu Naum, cu Geo Dumitrescu dar, mai ales, cu Petre Solomon, soţia lui,
pictoriţa Yvonne Hasan, şi soţul meu, Al.I.Ştefăănescu, în producţii
intitulate "Ioachime" (poezii, eseuri, piese de teatru, scurte romane) de
care Marin Preda pomeneşte în "Imposibila întoarcere" , menţionând în mod
imprudent şi fondul lor subversiv..(Marin participase şi el odată la ele,
cu stângăcie, el nefiind un improvizator şi neavând apetituri avangardiste...)
Ce-i drept, personajele care populau "ioachimele" noastre
erau, de foarte multe ori, extrase din realitatea imediată şi nu numai prin
transparente aluzii ci numindu-le direct. Acest joc ("îl joci în doi, în
trei, în câte câţi vrei"....) devenea astfel grav, dezinhibitoriu, un
adevărat exorcism.
Îi cunosc pe amândoi, pe Carmen Firan şi pe Adrian
Sângeorzan şi un critic (ceea ce nu sunt) dornic de catalogări şi
etichetări ar spune că autoarea mai multor cărţi de poezie şi de proză,
piese de teatru şi totodata reputata ziaristă Carmen Firan e mai degrabă
cerebrală şi Adrian Sângeorzan mai degrabă concret şi carnal (deşi Carmen
e şi ea carnală şi Adrian e şi el intelectual)
Poemele lor scrise împreună, contemplări ale lumii cu o dublă
privire, uneori chiar - de ce nu? - telepatice, sunt oricum, ca toate
aceste "colaborări" şi o dovadă de generozitate (predai altuia o parte a
fiinţei tale şi absorbi totodată suflarea alteia), o osmoză a două
identităţi, obtinând un nou gust, o nouă savoare ca într-o abstractă
alchimie culinară.
"Şi dacă am scrie
pe sugativă cu sângele nostru
din iubiţi, ne-am face fraţi
de cruce, exilaţi"...
Între preferinţele mele, se înscrie "Pe muchie de cuţit"
dar sunt atâtea altele pe care le abordezi cu senzatia voluptuoasă că
poemul se naşte sub ochii tăi.
Citiţi şi bucuraţi-vă de aceste dovezi de iubire, de iubire de
cuvânt, de poezie, de această incandescentă "nuntă necesară".
SUS
VITALI, Curtea
Veche Publishing, 2008
Adrian Sângeorzan, astăzi
unul dintre cei mai originali autori din ultimul deceniu, a ajuns la scris
relativ târziu, cînd era deja format, matur și cu o experiență de viață
petrecută chiar între mai mult de două lumi. Unii nu fac nimic cu ea,
Sângeorzan de la ea pornește, de fiecare dată, totul. Dacă primele
sale două cărți de proză (Între două lumi Povestirile unui doctor de
femei și Circul din fața casei) indicau explicit implicarea
autobiografică, acest nou roman zăpăcitor, antrenant, scris cu sufletul la
gură tocmai ca să ceară a fi citit, literalmente, à bout de
souffle! disimulează autobiografia, câtă va fi fiind. Dar în mod cert
îl face pe cititor să se întrebe cine au fost, de fapt, modelele personajelor
unele de-a dreptul trăznite! din Vitali. Scrisul se mișcă rapid,
parcă dominat de dicteul imperios al situațiilor ce se perindă aproape
cinematografic, a conjuncturilor care de care mai surprinzătoare. Mișcarea nu
e numai spațială ci, poate mai important, interioară.
Roman picaresc, prin
toate peregrinările personajului titular ale cărui tribulații se închid
într-un cerc perfect, Vitali poate fi interpretat și ca un clasic
bieldungsroman, un roman de formație, în care subiectul străbate parcă
întreaga lume ca să ajungă la punctul de unde plecase. Iar autorul lui are o
pasiune neobișnuită de a spune și produce în jurul lui întâmplări
dintre cele mai imprevizibile!
Primul roman cu adevărat
american al lui Adrian Sângeorzan, Vitali este testimoniul
indubitabil al... vitalității artei narative și de construcție epică a unui
scriitor ce nu încetează să ne surprindă!
Dumitru
Radu Popa
SUS
Anatomia Lunii, Editura Scrisul Romanesc, 2010
SUS
